LAURENȚIU ULICI

Sunt bătrân, bătrâne, timpul nu mă iartă

Anii - nu ştiu bine când - s-au adunat:

Mai iubind o fată, mai ratând o carte

Mai plesnind din biciul râsului cifrat;

Mai lovit de soartă, câteodată-n faţă,

Mult mai des, din spate - de prieteni buni;

Mai uitat în somnul alb, de dimineaţă;

Mai plângând în zborul unor vagi lăstuni;

Mai sedus de glorii care n-au să vină;

Mai trăgându-mi clipa pentr-un ceas fictiv;

Mai stingând lumina tâmplelor, alpină;

Mai cerând ninsorii tainicul motiv;

Mai purtând pe umeri mantii iluzorii;

Mai glumind cu mine, ca să nu mă dor;

Mai căzând din şaua certă a rigorii;

Mai cutremurat de un frig interior;

Mai minţind de dragul unui alt dor - sudic;

Mai visând la umbra morilor de vânt;

Mai pândind amurgul simţurilor, ludic;

Mai crezând în rima plânsă de cuvânt...

Sunt bătrân, bătrâne, timpul îmi împarte

Anii pe din două, leneş alternând:

Mai ratând o fată, mai iubind o carte...

Până unde, totuşi, până unde? Când?